Romania pitoreasca ?

Un articol ingrozitor din Jurnalul National din 16.8.2007, dela rubrica “Special”.

Întunericul de la capătul lumii

Scris în 2007 08 15 de Carmen Preotesoiu

Unii trăiesc de 70, 80 de ani în acel cătun de munte umbrit de pădure şi bântuit noaptea de mistreţi. Şi în casele lor nu au apucat să vadă lumina de la bec. Şi-ar da ei boii de la căruţă sau banii strânşi de-o viaţă, numai să poată avea un frigider în casă sau un televizor pentru nepoţi. În satul Piscul Reghiului, oamenii trăiesc în beznă, cu lumânarea pâlpâind la cap. Fără ziare, doar cu un radio mic, pe baterii, care îi anunţă că lumea şi vremurile se schimbă mereu. Numai ei rămân la fel…

Ploaia rece şi deasă i se scurge din creştetul capului îmbrobodit cu o năframă neagră. Cizmele de cauciuc i se afundă în nămolul gros şi lipicios ca o maia nedospită. Lui tanti Maria parcă nici nu-i pasă. Îşi continuă drumul anevoios şi lung, printre hârtoape şi pietriş alunecos, aşa cum s-a obişnuit de-o viaţă: cu desagile în spinare, legate între ele cu o sfoară. Fără să se vaite de greutatea lor, fără să-şi ridice privirea din pământ. Încovoiată de kilogramele purtate în cârcă, să tot fie zece, femeia cu ochii duşi în fundul capului pare din depărtare o pată neagră pe spinarea unei cărărui şerpuitoare. Dau s-o sprijin, când văd că picioarele i se împleticesc sub povara nămolului. Dar tanti Maria nici gând să se arate neputincioasă. A trecut ea prin multe. Dar cel mai greu i-a fost când i-a murit un copil. Atunci a oftat liniştită pentru prima dată că în casa sa lumina nu se întrezăreşte de la vreun bec, mulţumită că bezna pune stăpânire pe cămăruţele sale mici şi joase, pe chipul său înlăcrimat, pe durerea pe care nu voia să o arate celorlalte zece suflete de care trebuia să se îngrijească. “Aprindeam o lumânare şi mă rugam la Domnul. Numa’ El ştie de ce mi-o luat copilul. Cât am mai plâns… Dar nu voiam să ştie nimeni. Se întâmpla să stau cu ochii în tavan şi toată noaptea, fără să vreau să mai văd lumina…”, îşi aminteşte femeia de 77 de ani şi, printre ridurile adânci din jurul ochilor, lacrimile încep să-şi facă loc.

CU MĂNCAREA STRICATĂ. Acum, nu ştie ce vorbe bune să-şi mai aleagă când vorbeşte cu primarul, doar-doar “o alunga bezna în care stăm aci, în satu’ nostru. Am rămas singură. Copiii mi s-or dus prin alte părţi, cine mai ştie de mine… Când vine întunericul, am început să văd arătări pe pereţi. Mai aprind io câte o lumânare, dar repede se topeşte şi tre’ să mai fac şi economie”. În cătunul Piscul Reghiului, situat la vreo şapte kilometri de centrul comunei Reghiu, noaptea se furişează în casele celor 21 de locuitori ai săi mai devreme decât pentru restul lumii. Răsfirate pe coama dealului, o casă ici, cealaltă colo, ascunse printre copaci, habar n-ai avea că în pădurea aceea câteva suflete se chinuiesc pe întuneric. Doar iarna, coşurile caselor ce torc caiere de fum şi lupii care urlă pe la colţuri te atenţionează că zona-i locuită.

“Ce frumos era în trecut”, suspină nea Niculae. Este om la 79 de ani, dar în casa sa, cu pridvor de lemn şi muşcate pe margine, n-a pomenit să aibă lumină, în afară de “cea dată de la Dumnezeu”. Tare rău îi pare şi ciudă îi e când seara îl apucă dorul să citească vreo rugăciune sau vreun petec de ziar luat din vale, de la vreo cunoştinţă mai înstărită. “Mult aş vrea să pot să apăs pe buton şi să se facă lumină”, se jeluieşte bărbatul şi-şi priveşte cu duioşie cele două nepoate. Au vârsta de grădiniţă, dar nu ştiu nici un personaj din desene animate şi nici prea multe poveşti nu au auzit. Televizor nu au… Şi de-ar avea, tot degeaba. În casă nu există prize, nici fire electrice, nici aparatură. Doar lumânări şi o candelă. Din când în când, la sărbătoare poate, atunci când pe masă apare şi vreo halcă de carne de porc afumată – ca să reziste căldurii, părinţii ce mai aprind lampa. “Gazul e foarte scump pentru noi şi nici nu prea găsim”, intră în vorbă nora bătrânului, Culiţa. Are 30 de ani, dar munca grea şi traiul plin de griji i-au îmbătrânit cu mult chipul. Doar cârlionţii ieşiţi de sub basmaua colorată ce-i mai întineresc privirea. În rest, cojocul ponosit din spate, ciorapii ridicaţi până sus, înspre genunchi, în care a îndesat pantalonii de trening, mâinile aspre şi bătute de vânt, toate spun povestea unui om greu încercat, care de la 18 ani, de când s-a dat după bărbat, tot la lumina lumânării trăieşte, fără să fi văzut vreodată un film la televizor sau vreo emisiune. Noroc cu aparatul mic de radio, vechi şi el, dar care “aduce ştiri, dacă îi punem baterii”. Marele of al femeii este lipsa unui frigider. Numai ea ştie cum se chinuieşte în fiecare zi să facă mâncare, de teamă că, dacă o lasă pe ziua următoare, o găseşte stricată. “Când avem mai multă carne, să zicem, sau cine ştie ce, mergem la vale, în centru, şi rugăm vreo rudă sau vreo cunoştinţă să ne-o ţină şi nouă la frigider. Şi, când avem nevoie, luăm cu ţârâita. De cele mai multe ori însă, afumăm totul la lojniţă”, spune femeia şi surâde trist. “Tata-moşul”, cum îi spun nepoatele lui nea Niculae, stă cu ochii ţintă la primarul comunei, care ne-a fost ghid printre hârtoape şi drumeaguri, aşteptând parcă verdictul: va fi sau nu lumină şi în casele lor?

ŞI-AR DA BOII PE LUMINĂ. Edilul reghienilor, Hagiu Cristea, ridică din umeri. Distanţa foarte mare dintre case şi instalarea stâlpilor de înaltă tensiune sunt obstacole grele şi costisitoare pentru cei de la Electrica. “Am înţeles că electrificarea satului ar costa 12-13 miliarde de lei. O sumă uriaşă, pe care nu o poţi amortiza nici într-o sută de ani”, spune primarul, după care adaugă: “Din ’92 până în ’96 m-am chinuit să aduc lumina la cele 110 familii din comună care nu aveau curent electric. Numai eu ştiu câte hârţoage am făcut şi cât de greu a fost să reuşesc. Casele însă erau apropiate. Aici, la Piscul Reghiului, sunt răsfirate. E foarte greu. Iar racordarea fiecăreia poate să depăşească şi 25 de milioane de lei. De unde să aibă atâţia bani, când majoritatea sunt în vârstă şi au pensii de nimic?”. Nea Niculae ascultă cu atenţie. De emoţie că primarul în sfârşit i-a călcat pragul, stă în picioare. Drept şi subţirel, cu haina neagră, cea de oaspeţi, trasă repede pe el, abia dacă mai ştie cum să se poarte. Fâstâcit şi cu nodul în gât, zice repede, ca să se elibereze: “Eu mi-aş vinde boii de la căruţă, curent să aduceţi aici, că noi nu zicem nu şi tot băgăm lumina. Pentru nepoatele mele…”.

ŞAPTE KILOMETRI CU MĂNCAREA ÎN SPATE. În camera cu pereţii burduşiţi de ploaie sunt două paturi, un cuier cu hainele copiilor morman, unele peste altele, şi o icoană. Pe jos, umezeala se simte din covor. Maricica, fetiţa de 6 ani, îşi ascunde ruşinată picioarele murdare de după trupul mamei. “Să avem un frigider. S-ar bucura şi mămica. Nu s-ar mai strica mâncarea”, spune fetiţa cu păr blond şi încălcit, ascunzându-şi faţa în podea. Deşi gândul său ascuns, după cum ne dezvăluie “Tata-moşul”, este să aibă televizor. Cocoţaţi în vârful muntelui, abia dacă reuşesc o dată pe săptămână să coboare în vale şi să dea ochii cu “vecinii” lor. Şi atunci, îşi iau paporniţele în spate şi tot drumul, să tot fie două ore de mers pe jos, dacă-i vremea bună, îşi repetă ce au de cumpărat, ca nu cumva să uite. “Se-ntâmplă câteodată să nu avem nici măcar o hârtie sau un creion în casă. Cine se mai întoarce din drum dacă uităm ceva? Ca să urci panta asta cu kilogramele în spate, şase-şapte kilometri, e tare greu chiar şi pentru un om zdravăn, darămite pentru nişte pricăjiţi ca noi”, spune nea Niculae. După care râde cu poftă: “D-apoi, noi nu prea avem cu ce să cumpărăm şi coborâm rar. Io nu am pensie, fata nu are salar’, fi-miu ce mai munceşte cu ziua şi noroc cu alocaţiile fetelor…”.

SINGURĂTATE ÎN ÎNTUNERIC. În comună, tinerii nu prea au stare să rămână. Din ce în ce mai mult, îşi văd rostul prin oraşele mari, unde banii se câştigă şi altfel decât tăind lemne sau având grijă de animale. Puţini sunt cei care nu se încumetă să plece, ne spune primarul, şi aceia, doar dacă au apucat să-şi facă vreun magazin, vreo potcovărie sau vreun atelier de prelucrare a lemnului. În zadar au căutat nea Anghel şi cu soaţa sa, tanti Mariana, doi oameni cu mintea la cap şi suflet milos care să aibă grijă de ei în schimbul agoniselii celor mai bine de 80 de ani pe care îi are fiecare. În căsuţa lor albă, cocoţată pe povârnişte, cei doi nu ştiu ce să-şi mai spună ca să astupe tăcerea şi singurătatea în care trăiesc. Am găsit-o pe femeie întinsă în pat. Nu-şi mai poate mişca picioarele. “Io o ajut cât pot. Stă pe pat şi aşa, încet-încet, face mâncare, mai spală un vas, dar gândiţi-vă cât de greu ne este. Pe mine mă dor toate, mistreţii dau cu râtul prin gospodărie şi noi tare neputincioşi suntem. Cu ce să ne apărăm când d-abia ne ţinem pe picioare? Poate mai vorbiţi dumneavoastră cu domn’ primar să ne găsească şi nouă nişte ajutoare”, se roagă nea Anghel asemenea unui copil şi nu uită să adauge: “Avem casă cu cinci camere, pământ, o vacă, doi miei şi nişte păsări. Dar nici un copil. Pe toate i le dăm, numai să nu mai fim singuri”.

“PARCĂ AM FI ÎN SIBERIA”. Ceasul mare, galben, de pe perete arată ora 15:30. Ploaia măruntă şi sâcâitoare pare a nu se mai termina niciodată. Cerul este întunecat, iar în casa lui nea Anghel e deja seară. Pe masa curată, două căni, un chibrit şi o lampă. Ar vrea ei să aprindă fitilul, dar gazul s-a terminat de mult. Aşa că, de-ndată ce întunericul se coboară, cei doi bătrâni vorbesc cu Dumnezeu. “Ne rugăm să trecem cu bine noaptea, că dacă ni s-o întâmpla ceva, cine ştie când ne-or găsi. Aici putrezim, fără ca nimeni să nu ne afle…” Pe la Piscul Reghiului, ziarele nu sosesc niciodată. Medicul nici atât. Doar preotul, din când în când, la vreo sărbătoare mai mare, atunci când localnicii primesc şi sfânta împărtăşanie. Oamenii din munte nu ştiu ce se mai întâmplă în lume. Grija lor sunt mâncarea de pe plita de-afară sau de pe pirostrii şi teama ca nu cumva animalele sălbatice să dea iar iama în gospodăriile lor. Arareori dacă mănâncă pâine. Prea scumpă pentru cele câteva sute de mii pe care le capătă o dată cu venirea pensiei. “Facem mămăligă, mai o fasole, cartofi şi dacă dă Dumnezeu, un pic de carne…”, enumeră ce pune de obicei pe masă nea Niculae, însoţitorul nostru până la casa lui nea Anghel. “E greu, taică, parcă am fi în Siberia”, spune omul, şi ochii nurorii sale se umezesc. Numai ea ştie cât chin îndură şi ce dureri de picioare şi de şale are de la urcat şi coborât dealurile, de la cărat apă de la fântâna din vale. Singura legătură cu modernitatea pe care o au este telefonul mobil cumpărat de soţul său, dar pe care în majoritatea timpului îl ţin închis, de teamă ca nu cumva să se termine bateria, că “unde să o băgăm în priză? Dacă avem vreo urgenţă, cu ce anunţăm în vale?”, spune femeia şi ne arată aparatul preţios pus la loc de cinste, lângă cana cu lumânări.

CU CARNEA ÎN FĂNTĂNĂ. În Valea Boului, cum este cunoscut satul Piscul Reghiului, oamenii trăiesc aşa cum au deprins de la strămoşii săi. Nu zic “nu” schimbării, dar nici forţă nu mai au ca să lupte cu destinul lor. Pe colţ, cum urci o pantă, sub coroana merilor acrişori, se iveşte casa lui Costică. Are 40 de ani şi tinereţea i-a trecut pe întuneric. Fără să asculte muzică său să se bucure de un meci de fotbal, fără să facă vreun lucru, atât de simplu pentru cei fericiţi cu curent electric în casă, ca să nu se chinuiască. Bărbatul cu ochi verzi e înalt şi ferchezuit pentru munca cu coasa pe care o făcea atunci când l-am întâlnit. Cu pălărie neagră pe cap şi cămaşă albă. Numai el ştie cum reuşeşte să-şi calce lucrurile. Focul de sub pirostrie şi metalul greu al maşinii de călcat ce-l mai salvează. În rest, se luptă cu boala şi cu greutăţile. “Carnea o mai punem la rece în fântână şi de obicei mâncăm ce avem prin curte. Ce nu se strică”, povesteşte omul şi nu se lasă până nu-şi varsă tot oful. A plecat el în Italia ca să facă o brumă de bani şi tot păduche s-a întors, încât gândul că ar putea să-şi găsească o fată bună i-a dispărut din minte, aşa cum nici dorinţa că vreodată va avea lumină nu crede că se va îndeplini. “Cine să stea aici cu mine, pe întuneric, fără radio, fără televizor sau frigider?”, spune Costică şi arată către încăperea mică, dărăpănată, cu podeaua neacoperită şi patul din două scânduri. Un singur obiect de preţ are şi pe acela îl ţine acoperit cu un şervet curat: radioul. El îl anunţă ora când trebuie să-şi ia medicamentele, el i-a dat şi vestea tristă că “Patriarhul a murit”. Stă oleacă pe gânduri. Cât să respire. Musai tre’ să plece la coasă. O zi de lucru i se plăteşte cu 300.000 de lei, bani din care poate mânca şi o săptămână, dacă nu mai mult, căci zice el: “Şi un pachet de ţigări dacă iau, îl ţin câteva zile, că deh, sunt atâtea de cumpărat. Cele mai importante: bateriile pentru aparat şi lumânările. Mi se întâmplă câteodată să mi se urască de atâta întuneric şi atunci ies afară. Când cerul e înstelat, simt că văd şi io lumina noaptea”.

Am plecat din satul aşezat la aproape 1.000 de metri altitudine când seara se aşternea peste casele lor mici şi reci. Ponosite şi întunecoase. Rând pe rând lumânările aveau să se aprindă pe masa din mijlocul camerei în care se adună toţi ai casei. De dincolo de pereţii odăii, nici chip să se zărească vreo luminiţă. Satul este în beznă. Aşa a fost şi, zic locuitorii lui, “aşa va fi şi de-aci încolo…”.

Aproape imposibil

Piscul Reghiului, acum 100 de ani, dacă nu mai bine, a fost de fapt centrul comunei Reghiu. Cu timpul însă, oamenii au început să-şi facă mai în vale casele, ocolind crestele munţilor. Din sute de localnici câţi erau, în scriptele primăriei figurează acum 32 de locuitori ai satului. În realitate, doar 21 au rămas, restul plecând care încotro. “Din oamenii care stau în sat, nu ştiu dacă cinci ar avea banii necesari pentru a se racorda la curent electric. Ca să trag firul de la poartă până în casă m-a costat 15 milioane de lei, darămite aici, când distanţele dintre case pot fi şi de kilometri”, spune primarul Hogea Cristea, recunoscând că şansele ca aceşti oameni să aibă vreodată curent în casele lor sunt foarte mici. Până una, alta, “hârtiile sunt făcute, decizia aparţine celor de la Electrica”, concluzionează edilul comunei.